La un moment dat, era un serial pe AXN, cu un tip care retrăia aceeaşi zi la nesfârşit. Nu m-am uitat la el, doar am văzut câteva episoade. Vorbeam cu vărul meu pe tema asta, iar el mi-a spus de „Memento”. Bine, el a spus ceva, eu am înţeles altceva. Înţelesesem că erau bazate pe aceeaşi idee şi că nu sunt diferenţe mari între ele. Având ocazia să văd filmul, am decis să-i dedic puţinul meu timp disponibil. So, I watched it.

Povestea îi aparţine lui Leonard în întregime; el decide cine ce vede. Leonard a fost investigator pentru o companie de asigurări. Într-o noapte, cineva a intrat la el în casă şi i-a violat nevasta. Prins asupra faptului, atacatorul l-a lovit, provocându-i leziuni pe creier. Soţia lui e moartă, Lenny este incapabil să îşi creeze noi amintiri şi nu le stăpâneşte prea bine nici pe cele vechi. Totul se învârte în jurul incapacităţii sale de a îşi aminti ce face, ce a făcut şi ce nu a făcut, ce trebuie să facă. Îl caută pe John G., cel care i-a violat şi ucis nevasta; îl caută din dorinţa de a răzbuna memoria soţiei, fără să-i pese dacă îşi va aminti sau nu ce a făcut. Alături îi are pe Teddy, un personaj despre care nu ştie prea multe şi care teoretic încearcă să-l ajute, şi pe Natalie, barman la o speluncă, care –din nou- teoretic încearcă să-l ajute.

În rolul lui Leonard îl întâlnim pe Guy Pearce (doamne, ce ciudat şi formal sună!), pe care l-aţi văzut cu siguranţă în „The Count of Monte Cristo” sau „The Time Machine”, ambele filme datând din 2002. Mi-a plăcut ce a făcut cu rolul, figura îl ajută. Chiar pare pierdut în evenimente, având un aer aparte. Carrie-Anne Moss („Matrix”) o joacă pe Natalie, însă personajul ei nu mi s-a părut cine ştie ce în raport cu altele.
Teddy, în schimb, este esenţial; Joe Pantoliano, un veteran al industriei cinematografice, îşi pune ochelari care îl facă să pară ciudat, ceva mai prostuţ decât omul tipic, şi îl tot caută pe Lenny, în momentele în care acesta din urmă nu are nevoie de el. Teddy este o prezenţă incomodă, un curios, genul care îşi bagă nasul unde nu trebuie când nu trebuie – de altfel, are o sincronizare foarte bună.

Dacă se aştepta cineva să mă plâng de film, nu o voi face. Dimpotrivă, mi s-a părut chiar foarte bun. Începe în prezent şi se tot întoarce în trecut. Dacă e vreo secvenţă ciudată ce dă impresia că nu aparţine de locul unde a apărut, nu-i nimic: după ce se termină secvenţa, spectatorul vede şi minutele care erau înainte. Până la urmă, e ca un puzzle făcut invers; ca şi când cineva pune mai întâi piesele din mijloc, apoi găseşte marginile. A fost un film pe care am vrut să-l opresc, am vrut să-l las şi să plec, însă nu am putut. Da, are tendinţa să devină uşor plictisitor, dar nu te poţi opri acum, trebuie să vezi mai departe: nu să vezi ce se întâmplă în continuare, ci ce s-a întâmplat înaintea continuării. Serios, chiar a fost foarte bun.

Din câte am citit eu, a fost dublu nominalizat la premiile Oscar şi momentan se situează pe locul 27 în topul 250 al IMDb. Userii l-au notat cu 8.6, o apreciere destul de rezonabilă, zic eu. Totuşi, părerea mea e că merita un 9.2. Trailerul e mai jos, aşa cum v-am obişnuit.

trailer