Tocmai am văzut un film care mi s-a părut foarte bun şi mi-am zis că ar fi util să scriu două cuvinte despre el. „12 Angry Men” este o dramă ce se învârte în jurul a doisprezece oameni ce nu se cunosc. Procesul s-a terminat, filmul începând exact cu instrucţiunile pe care judecătorul le dă juraţilor, după care aceştia sunt trimişi în camera destinată deliberărilor. Un caz ce pare a fi deja rezolvat pentru ei nu le poate pune probleme prea mari, cred ei, motiv pentru care unsprezece îl votează vinovat pe tânărul acuzat de a-şi fi omorât tatăl. Totuşi, unul dintre ei, juratul numărul 8 (Henry Fonda, într-un rol superb) nu este convins. Cum spune şi el, nu îl crede neapărat nevinovat pe acuzat, dar nu este mulţumit de apărarea de care acesta din urmă a beneficiat, spunând că avocatul nu a fost suficient de meticulos.

Atmosfera este tensionată de la bun început. Unsprezece oameni încearcă să convingă pe un al doisprezecelea de ceva absolut evident... pentru ei. Pentru a se lămuri problemele, juraţii încep să reanalizeze probele, mărturiile, toate detaliile care li s-au părut semnificative pentru a ajunge la o concluzie. Nu vreau să vă spun mai mult, deoarece bănuiesc că v-aţi pierde interesul, însă pot spune că logica juratului 8 este extraordinară (bineînţeles, beneficiază de ajutor din partea altor personaje).

Întreg filmul este construit de aşa manieră încât spectatorul face cunoştinţă cu personajele în acelaşi timp în care chiar ele încep să se cunoască. Mi-a plăcut faptul că fiecare jurat în parte are o personalitate bine construită, care reiese din comportament, că au fost diferenţiaţi unii de alţii şi nu există personaje inserate doar de dragul de a umple spaţiul. Nu, fiecare are propriile prejudecăţi, propriul unghi din care cercetează problema, există atât oameni deschişi cât şi închişi.

Notabil este faptul că personajele sunt identificate după număr, nu după nume, încercându-se astfel crearea unor tipologii general valabile, nu a unor persoane anume într-o situaţie dată; aşa spectatorul are şanse mai mari să se regăsească în poveste. Numai două personaje îşi dau numele, juraţii 8 şi 9, dar asta se întâmplă într-un soi de epilog, după ce faptele s-au consumat deja.

Henry Fonda a jucat foarte bine rolul arhitectului sceptic care preferă să stea mai mult şi să gândească decât să acuze pe cineva dacă nu e perfect sigur. De asemenea, nici prestaţia lui Joseph Sweeney (juratul 9) nu este chiar de lepădat. Totuşi, dacă există vreun personaj care te marchează şi pe care îl reţii, acela este juratul numărul 3, interpretat de Lee J. Cobb; personajul său este complex, îndărătnic, genul care te scoate din minţi datorită încăpăţânării sale, dar pe care îl vei înţelege totuşi.

Degeaba căutaţi acţiune, violenţă, împuşcături – filmul acesta nu se bazează pe aşa ceva. E ceva mult mai complex şi mai uman. Citisem undeva că Henry Fonda nu a vizionat întreaga peliculă pentru că nu i-a plăcut ideea de a se vedea pe ecran, dar înainte de a părăsi camera de proiecţie i-a spus încet regizorului Sidney Lumet, „Sidney, e magnific.” Poate că nu veţi fi de acord cu mine şi nici nu trebuie, însă eu îi dau dreptate lui Fonda. A fost un film care nu m-a plictisit, pe care am avut răbdare să-l văd de la început până la sfârşit fără să simt nevoia să îl opresc (mi se întâmplă des). De ce nu se mai fac filme aşa?

Pe IMDb, utilizatorii l-au notat cu 8.8 şi se situează pe locul 13 din topul 250 cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. Eu îi dau 9.3. Aş fi vrut să văd şi remake-ul, dar pentru asta va trebui să mai aşteptaţi (nu l-am găsit) – sincer, nu cred că se compară, dar prefer să nu mă iau după aparenţe (cu asta am rămas după ce am văzut originalul)