Acum ceva vreme am fost la un concert, la invitaţia unui prieten căruia îi rămân datoare în ciuda protestelor sale. Atunci au apărut pe scenă Cascadeur, In Slaughter Natives şi Ordo Rosarius Equilibrio, iar mie pot spune că mi-au plăcut. Critici au existat şi există în continuare, însă chiar mi-a plăcut.

În lumina experienţei precedente, am avut ambiţia să apar şi la concertul care a avut loc sâmbătă. N-aş vrea să trec peste scurtul şi comicul moment de semi-panică ce a avut loc joi, motiv pentru care vă povestesc în detaliu ce am păţit. Cu o săptămână înainte văzusem posterul pentru concert; am decis că nu trebuie să-l ratez. Evident, în prostia mea imensă, am uitat să-mi notez când e. Ghiciţi cine şi-a adus aminte brusc joi seară de concert! Ei bine, da, chiar eu Crezând că l-am ratat, mi-a venit să-mi trag pumni în cap. Din fericire, am căutat pe Kogaionon şi am văzut posterul din nou, cu tot cu data concertului, respectiv sâmbătă 13.12.2008. Buuun, concert concert, dar singurică? Parcă nu se făcea! Am încercat să corup o grămadă de lume – toate strădaniile mele au fost irosite, lumea nu a vrut sau nu a putut să vină (cu ultimii chiar nu am nimic de împărţit).

Ghinion vouă, oameni buni! Dacă primul concert fusese destul de bunicel (hai să nu-i spun bun), acesta a fost extraordinar. În ciuda unor mici probleme de sunet pentru unii, atmosfera creată de cele două formaţii ce au concertat pe scena Centrului cultural Reduta a fost una de excepţie: caldă, plăcută, familiară chiar şi pentru cei care nu luaseră contact în prealabil cu muzica lor, printre care mă număram şi eu. Nu spun asta cu mândrie, ci cu o oarecare admiraţie faţă de ceea ce au reuşit să transmită Rome şi Spiritual Front.

Oficial, concertul începea la ora 19:00. În realitate, acest lucru a avut loc cam cu vreo jumătate de oră mai târziu, când cei trei membri ai Rome au ieşit pe scenă. Vestimentaţia, gesturile, modul de a se prezenta înainte de a-şi începe treaba, toate au dat impresia de cunoscut, de ceva ce era absolut normal şi obişnuit. Probabil par poetică, dar mi-a fost foarte uşor să ascult melodiile datorită atitudinii lor (a nu se înţelege că muzica în sine nu a fost de calitate; departe de mine o asemenea acuzaţie nefondată). Au fost plăcuţi, calzi, iar micile probleme de sunet nu au fost chiar atât de tragice. Din câte mi s-a spus, cineva din cealaltă formaţie uitase o chitară deschisă (afona de mine habar n-a avut ). Oricum, sincer, ceea ce am ascultat (aş fi spus auzit, însă nu m-am limitat la asta) a sunat foarte, foarte bine. A trebuit să mi se spună că ceva nu e în ordine, singură chiar nu mi-am dat seama.

Cu melodiile încă răsunându-mi în memorie, am aşteptat cuminte să înceapă a doua parte a concertului. Recunosc că înainte de concert căutasem melodii ale formaţiilor şi-mi plăcuse mai mult Rome (am ascultat una-două melodii, nu săriţi). Situaţia s-a schimbat încă de la primele acorduri ale celor de la Spiritual Front. Patru inşi în costume negre, cu cravate albe la gât, aşezaţi comod fiecare pe scaunul său; în spatele lor era proiectat un film italienesc („Acattone”, dacă memoria mă ajută). Muzica a fost plină de viaţă, solistul s-a ţinut de şotii, iar publicul s-a simţit bine. Nu ştiu cum e să fii pe scenă, ce simţi, dar parcă mă lovea în ceafă un val de... bine, de mulţumire a celor din jur, de aşteptări împlinite. Everybody was happy! Într-adevăr, nu ştiai la ce să te aştepţi, mărturie fiind momentul de la final când formaţia a invitat membri ai publicului să li se alăture pe scenă pentru a-i ajuta la refren – când nu se oferea nimeni, am fost chiar ameninţaţi cu anularea after party-ului (no, nobody fell for that ). Printre cei mai dornici să fie de ajutor s-au numărat cei de la Rome, care au apărut printre primii pe scenă. În cele din urmă, au reuşit să improvizeze un cor, încheind concertul.

Acordurile de la Reduta se aud încă. Poţi fi prins într-un moment magic fără a şti asta, am observat. În timp ce îmi scriu impresiile, ascult melodii ce-mi sunt cunoscute, nu atât datorită notelor, cât a imaginilor cu care le asociez. Nu pretind a fi un critic bun, nici nu cred că ceea ce am scris are sens pentru cine citeşte; încerc să spun doar că sunt unele evenimente care te marchează, care îţi rămân în memorie, care-şi ard filmul în valurile amintirilor ce nu se vor şterge (iar m-a lovit poezia). Poţi merge la câte concerte vrei, primul tău concert va fi mereu cel care-ţi va veni în minte, cel cu care vei asocia termenul de „concert”.

Sunt evenimente care se ratează şi evenimente care nu. Cele pe care nu le ratezi pot lăsa impresii bune sau nu. Cele pe care le ratezi... să spunem doar că în acele momente viaţa te-a depăşit; nu că ţi-ar părea rău, nu conştientizezi asta, dar probabil că există undeva, în aer, un zâmbet compătimitor: „uite, l-a ratat! Mare păcat...”.

În stilul meu caracteristic, am încercat să te fac să vezi ce am văzut eu, deşi imaginile sunt doar o parte din poveste. Acolo mi-a plăcut mai mult Spiritual Front, aici –în lumea de afară, dacă pot spune aşa- îmi place mai mult Rome. Nu ştiu ce părere au avut ceilalţi. Mie mi-a plăcut chiar foarte, foarte mult. Mi-a plăcut nu în sensul „da, a fost un concert reuşit”, ci în sensul „hai să-ţi spun cum a fost!”. Am venit acasă entuziasmată, iar eu sunt prin definiţie o fire foarte rece. What can I say? M-au încălzit. Mulţumiri Kogaionon, dar mai ales ştiu eu cui (nu dau nume pentru că nu ştiu dacă nu cumva l-ar deranja asta). Sincer, cu concertul ăsta s-a mai pus o cărămidă la construcţie, lucru greu de făcut cu cineva ca mine.

Deci, cum spuneam anterior... Am fost la primul meu concert.

foarte tare!!
ce sa-ti spun.. la multe altele!!