***dacă vrei să aculţi ceva în timp ce citeşti, apasă!***

Scria Lexy acum câtva timp despre liceu şi cum acesta se prelungeşte în toate mediile ulterioare datei lui de expirare, contaminându-le într-un mod sau altul. Având în vedere o întâlnire care a avut loc sâmbătă, îmi permit să o copiez puţin de tot. Sau... poate e mai mult decât puţin.

Nu ştiu dacă se continuă sau nu ceva. Ştiu un singur lucru, anume că ceea ce se termină nu mai revine. Cam la filmele astea de succes. Au făcut Saw, a prins la public, au mai făcut unul apoi încă unul. La fel cu Final Destination, Ice Age şi altele care ar fi fost infinit mai bune dacă aveau încorporată aroma încheierii timpurii. Dacă ceva se termină, de ce să te agăţi de el? De ce să te uiţi la fotografii şi să-ţi aminteşti cine ştie ce? Cine are nevoie de fotografii e un ipocrit oricum, dar voi trece peste ceea ce ar putea deveni un comentariu mult prea acid.

Liceu? Ce e de fapt liceul, altceva decât mitul unor momente de care îţi vei aminti toată viaţa? Crezi că peste 10, 15, 20 de ani va mai ştii cineva ce făceai tu? Da, o să-mi amintesc cum Moni crăpa în ea pufuleţi în timpul orei de engleză şi-mi făcea în ciudă că eu nu pot mânca pentru că mă vede diriga; da, îmi aduc aminte cum Ionuţ sufla baloane dintr-un tub de soluţie de-aia şi că s-au spart vreo două pe catalog şi încă vreo câteva pe geanta dirigăi; da, n-am de gând să uit prea curând ce-mi spunea Vlad în timpul unei ore de istorie, când ieşiseră cei de la uzină să protesteze la Prefectură: „Uite, au venit sătenii după tine!”.

La fel, nu voi uita nici cum am încercat să-i trag scaunul lui Alex în clasa a noua, de era să cadă în mijlocul orei de engleză; sau cum Nsrin a luat 2 la aceeaşi materie pentru că nu ştia de ce râde Alex; sau cum Gabi avea prostul obicei să mă dea de gol că citesc în oră; sau cum ne băteam cu hârtiuţe – Bianca, Ioana, Vali şi cu mine; sau mult prea comicele repetiţii pentru piesă, de capul căreia nu era mare lucru, dar bine ne-am mai distrat punând-o în scenă!

După ce termini... atunci îţi dai seama că, de fapt, cei care nu-ţi plăceau în liceu nu-ţi plac nici acum. Nu se schimbă nimic, doar tu refuzi să realizezi asta. Nu, nu te înţelegi mai bine sau mai rău cu cineva (asta exceptând cazurile în care sunteţi colegi la facultate). Şi acum, ca şi atunci, îţi vei da seama că încerci să eviţi anumite persoane pentru că ştii că vor ajunge inevitabil să te calce pe bombeuri cu vreun râs stupid, comentariu idiot sau pur şi simplu prin faptul că-ţi respiră oxigenul.

Se pare că nu am reuşit să mă agăţ de liceu. Nu ştiu de ce, poate pentru că nu sunt eu sentimentală. Da, am amintirile de atunci şi probabil că voi trăi cu ele toată viaţa, dar asta nu înseamnă absolut nimic. Şi din şcoala generală îmi aduc aminte diverse lucruri, deşi am urât toată perioada aia. Într-un fel, stau şi mă întreb ce a însemnat liceul pentru alţii. Voi l-aţi perceput altfel? Voi chiar veneaţi acolo ca să vă simţiţi bine şi să „învăţaţi” sau făceaţi ca mine?

Inerţie. Cam aşa se caracterizează „viaţa” mea de licean. Un alt stagiu, un alt pas. Ai venit, ai plecat. Ce rămâne? Nimic. E doar ceva ce eşti obligat să faci. Ceva ce, dacă ţi s-ar oferi ocazia, poate ai refuza să faci. Crezi că vei rămâne prieten cu cineva de-acolo? Eu nu prea cred (din nou, cazurile în care sunteţi colegi de facultate sau de serviciu sunt scoase din discuţie). Eventual vă întâlniţi la o cafea, râdeţi câteva ore împreună, apoi fiecare pleacă acasă la el şi uitaţi unul de altul până când vă vine iarăşi ideea să vă vedeţi la faţă.

În urma liceului n-am rămas cu nimic. Am cunoscut nişte oameni, dintre care vreo trei sau patru pe care îi respect. Vă spun şi cine sunt, doar aşa, ca să fiu a dracului. Moni, Liviu, Ioana şi *nu spun încă*.
Pe Moni o respect pentru maturitatea ei de copil; probabil sună ciudat, dar are ceva aparte, care o diferenţiază de restul.
Pe Liviu îl respect pentru ceea ce face şi –mai mult- pentru că, deşi nu aş fi crezut asta vreodată, mă înţeleg cu el mai bine decât cu majoritatea persoanelor pe care le cunosc.
Pe Ioana (da, tu, Ţuchi) o respect pentru abilitatea ei de a fi complet confuză uneori, pentru curajul de a se băga în chestii de care aş fugi mâncând pământul şi pentru entuziasmul ei molipisitor.
Ultima persoană, deşi nu mi-a fost colegă de liceu, a avut neplăcerea să mă cunoască atunci. Pe Alexa o respect pentru că are răbdarea şi perseverenţa să mă suporte, deşi cu toţii ştim că sunt una din cele mai dificile persoane care există.

Cu asta am plecat din liceu, cu patru persoane. În afară de una, nu pot spune că am tangenţe zilnic cu celelalte trei. Liceul e un mit. Nu te înţelegi mai bine în clasa a XII-a; dacă o faci, o faci din dorinţa ca rutina cu care te-ai obişnuit să nu se sfârşească prea brusc. Adică tot din ipocrizie. Nu am urât perioada liceului: nu-mi păsa suficient de mult. Cei care m-au avut colegă probabil se întreabă cum de m-am schimbat atât de mult. Ca să vezi că nu ştii cu ce trăieşti ani de zile!

Întâlnirile cu colegii de liceu sunt distractive. Ajungi să îţi dai seama că, de fapt, nu vă leagă nimic în afara unor amintiri prăfuite. Presupun că depinde de fiecare în parte să mai şteargă praful de pe ele din când în când; se va pune la loc.

Lexy a transpus liceul în toate mediile, demonstrându-i astfel banalitatea. Eu prefer să-l separ de restul. Liceul e liceu, facultatea e facultate, serviciul e servici. Liceu s-a dus, din facultate nu mai e aşa de mult, iar în ceea ce priveşte serviciul cam există dubii de când cu criza.

Acum gândeşte-te: cu câte persoane din cele care ţi-au fost apropiate în liceu te mai înţelegi la fel? Sau, măcar mai vorbeşti zilnic. Nu m-aş supăra dacă ai nominaliza câteva, zău că nu.

Din pacate, ai mult prea multa dreptate... Sunt de acord cu tine. Cu cate persoane din liceu mai tin o stransa legatura?(in afara de tine, ca suntem la aceasi facultate si nu reusesc sa scap de tine ) Cu nici una! Am mai vorbit putin cu Ana si cu inca o colega...asta, vorba ta, ca sa stergem praful ...Dar e foarte trist sa realizam asta, pentru ca nu e deloc normal... E ca si cum ai trece prin viata ca gasca prin balta... Ca vorba lui Codrut: Nu facem nimic, nu ne distram, nu invatam...etc...cata dreptate are omul asta prin fiecare vorba...il urasc pentru asta...dar ce-i drept, in acelasi timp ma impulsioneaza, caci tocmai citeam la Civil...nu stiu cat o sa ma tina....
Conluzia e ca nu vreau sa traiesc asa, fara sa ma bucur de micile lucruri, de facultate, de invatat, de tot...daca nu as fi ascultat lunga morala a sus-numitului, te aprobam si atat, insa pentru ca vreau sa schimb ceva, tin sa cred, si sper sa am dreptate, ca si tu esti de acord ca nu e normal sa traim asa...fara sa ne pese de nimic...e trist...

Hmm... măi, şi tu ai dreptate când spui că nu vrei să trăieşti aşa. Nu ştiu, poate e doar vorba de o iluzie bine construită - înclin să cred că aşa stau lucrurile. Într-adevăr, nu îmi prea pasă de nimic, sincer, dar nu mi se pare trist. Pur şi simplu nu simt lucrurile aşa cum se presupune că ar trebui; cum alţii se prefac că le simt. Nu e neapărat trist, cât e deranjant că se creează o imagine pe care nimeni nu se gândeşte să o transforme în realitate. De poveşti cred că suntem mai toţi sătuli.

Să ai sentimente față de lucruri „mărunte” cum ar fi liceul nu e o iluzie, înseamnă a avea sentimente, și nu a fi o broască (adică rece și jilavă); a te bucura de lucruri simple e un mod de a trăi, nu o iluzie... Viața fiecăruia e așa cum și-o face singur...poate o iluzie, dar mai bună o iluzie frumoasă decât un....nimic

Câteodată e suficient să îți pese de soarele de dimineață și să te facă fericit, chiar dacă e ceva efemer...și nu e vorba de ipocrizie... E păcat să fac umbră pământului degeaba, să nu trăiesc pentru nimic... Să nu îmi convină nimic... De aceea vreau să schimb ceva...

Păi... ce să zic? Nu mi-a mai rămas decât următoarea replică: OAC!

Sie eu m-am reintalnit cu fostii colegi si sincer ceva s-a schimbat.Acum cand te gandesti in urma iti dai seama ca lista prioritatilor se schimba mereu.La sfarsitului liceului toata lumea promitea sa tina legatura , sa se pastreze acea "familie" mare unita dar adevarul e ca mergi mai departe si uiti.Nu mai ai timp de trecut si inerent te las purtat de val.Treci in liceu partea a doua; colegii de facultate care vor si ei f repede uitati daca nu cumva aveti drumuri asemanatoare.

Măi, ai dreptate. E trist, dar adevărat. Totul va fi dat uitării mai devreme sau mai târziu. Oricum, nu mă plâng de asta, ci mai mult de iluzia aia indusă de unii şi alţii. De fapt, nu mă plâng, ci constat. Bullshit! One big load, comin' up!

Ca ne uitam, asa e...La urma urmei, fiecare vom avea un drum diferit in viata... Ipocriti sunt cei care si-au promis sa se revada si nu au facut-o... Eu nu am promis, si nu mi-am promis asta, nu a fost liceul my cup of tea, cum ar zice d-na Luca (Andra stie) deci...poate asa va fi cu fiecare etapa...trece...si tot asa...important e sa traim din plin momentul...macar atat...Chiar nu vreau sa fac degeaba umbra pamantului...