Sunt melancolică şi nu ştiu de ce. Cred că, în cele din urmă, m-a ajuns oboseala zilelor ce au fugit pe lângă mine. Dacă treceau era ceva, dar nu - ele au ales să fugă. Să vedem, cu ce aş putea începe eu oare?

M-am mutat. Nu e neapărat un lucru bun, la fel cum nu e neapărat un lucru rău. Este, există, fiinţează (nu fiinţează pentru că nu e fiinţă, ci lucru, iar conform marelui Luca doar fiinţele fiinţează). Acum, dacă spun că mă plictisesc de moarte, exagerez în minus. Datorită astmului meu, orice fel de activitate prin praf îmi este negată cu vehemenţă. Dacă nu pot ajuta la făcut curat sau alte activităţi conexe (nu pot face curat unde e moloz, unde e prea mult praf etc), caut altceva de făcut. Nu găsesc, din simplul motiv că nu am acces la mult iubitele mele arhive video. Dar şi când oi da eu de cd-uri... probabil o să-mi moară calculatorul. Nu de alta, dar altfel tacâmul nu ar fi complet.

Azi stăteam pe pat şi mă gândeam ce aş putea face ca să nu mă plictisesc chiar în ultimul hal. Puteam eventual să încerc o ceartă cu bunică-mea (succes garantat la aproximativ 30 de secunde de la iniţierea procedurii de ceartă ), însă am, decis că nu aveam chef de urlete pe note prea înalte pentru gustul meu. Cu această opţiune tăiată rapid din listă, am purces la a-mi porni micul calculator îndărătnic. Prietenii ştiu de ce.

Îl pornesc şi-mi aduc brusc aminte că nu am terminat de ascultat Douglas Adams - "So Long and Thanks for All the Fish" as read by Martin Freeman. Doar că nu puteam face numai asta, nu-i aşa? Recunosc, am probleme de concentrare. Dacă nu fac mai multe lucruri deodată, devin frustrată şi nu mai pot face absolut nimic corect. Nu degeaba îmi spunea profa de chimie într-o oră: "Napoleon, dacă nu te potoleşti şi nu bagi cartea aia în bancă, zbori!"

Problemele de concentrare sunt una, prostia de care sufăr iremediabil e alta. Dacă tot trebuia să mai fac ceva ca să înţeleg ce ascult, nu puteam să mă joc? Făceam un Solitaire, ascultam un capitol, neuronii mei nu erau chiar atât de stresaţi. Dar nu, eu trebuie neapărat să fac tâmpenii! Fără să mă gândesc suplimentar, pun mâna pe Robin Hood şi mă pun pe citit. Acum imaginaţi-vă ce măcel intelectual era în nuca mea de creier! Pe de o parte, Martin Freeman zicea în engleză ce-i venea la gură, ceva de Arthur Dent şi Fenchurch, o tipă cam secsi de felul ei; pe de altă parte, Robin trăgea cu arcul într-un cerb şi într-un vultur (nu simultan, însă suficient de rapid încât să nu rateze) ca să impresioneze altă gagică. Oh, the joy!

Oricum, am supravieţuit măcelului, iar neuronii mei masochişti se fac că mai vor puţin. Nu sunt sănătoasă la cap, dar aia e altă problemă, numai şi numai a mea. Avantajul e că pot să nu mă mai gândesc la nimic altceva. Nu-mi pasă că începem iar o serie proaspătă de chinuri la facultate, nu-mi pasă că sunt aproape ruptă de tot şi de toate... Chiar aşa, mai am puţin şi nu mai dă nimeni de mine. Hmm.... What to do, what to do?

În încheiere, ţin să vă anunţ că dacă nu apar pe net câteva zile la rând nu am murit. Nup, am ajuns în rai. Raiul, în cazul subsemnatei, e un pod plin de cărţi pline de praf. Multe lucruri pline aici, nu-i aşa? Dacă intru acolo nu cred că mai ies prea curând. Mii de volume care mă aşteaptă, care strigă la mine, care bat din picioare (imaginare, evident) nerăbdătoare să le citesc eu... Sper să ajung la deschidere la facultate.

Şi uite aşa am ajuns să postez un articol scris pe loc, două zile la rând. Mâine ce-oi mai face oare?

vesnica adorabila, andra!!
Raiul tau suna foarte bine.."mii de volume"..tentant, as spune..
voi intelege desigur daca nu vei ajunge la deschidere (as face la fel in locul tau.. )
cat despre ziua de maine..si eu sunt curioasa..
astept cu nerabdare!!