Cea mai aprigă enervare de care am avut parte în ultimul timp... azi am păţit-o. Nu că nu ar fi început de ieri, ferească sfântul! L-aş numi insipid, inodor, incolor pe individul care a binevoit să mă încarce de doamne-ajută azi, dar de ce să jignesc termenii de insipid, inodor şi incolor? Nu merită o asemenea denigrare complet gratuită.

Individul dubios de care este vorba nu va ajunge vreodată la acest articol, însă nu îi voi da numele. Nu din vreo consideraţie vis-a-vis de persoana sa, ci din consideraţie faţă de mine şi de ceilalţi care au avut onoarea să-l cunoscă. Am uitat ghilimelele de la onoare. A-l numi complet fără de bun simţ este o exagerare. Totuşi, nu are bunul simţ să manifeste bun simţ în relaţiile sale cu mine. În acest moment e cazul să spun că nu vorbesc despre vreun iubit idiot, nici nu scriu mânată de gelozie; persoana nu are asemenea legături cu mine (niciodată nu va avea, puteţi fi siguri de asta), iar cuvintele pe care le scriu apar pe ecran după ce am reuşit să mă calmez cât de cât.

Să intru în subiect. Individul mă cunoaşte puţin, iar ce ştie ştie bine. Dacă m-ar cunoaşte mai în detaliu, s-ar abţine de la a mă enerva. Oricine are o vagă noţiune cu privire la firea mea afurisită, ştie asta: ce vorbeşti cu mine, rămâne între noi doi. Nu mă duc să spun nimănui altcuiva. Nu mă duc să discut de dragul de a bârfi. Nu mă apuc să spun în dreapta şi-n stânga doar pentru a-mi satisface nevoile de intrigantă.

De ce? Simplu. Pentru că nu sunt intrigantă. Deoarece consider că intimitatea are totuşi o anumită valoare, iar dacă ai decis să îmi oferi o informaţie pe care ceilalţi nu o ştiu, nu intră în atribuţiile mele să o împart eu cu ei. Tu decizi cui vrei să spui. E o chestie de respect pentru celălalt. Hai să fim sinceri, i-ar place cuiva să îi fie făcute publice cele mai ascunse idei? Cu siguranţă, nu.

Ceea ce mie, asemenea altora, mi se pare de la sine înţeles, individului îi este întru totul necunoscut. De ce să tacă el din gură, dacă poate să o deschidă şi să-mi declanşeze mânia? Noroc că nu i-am spus ceva care m-ar fi putut compromite, altfel chiar trebuia să-l omor. Aşa mă pot rezuma la un post în care să-mi descarc nervii. Simplu, curat, frumos, fără a da nume şi a terfeli reputaţii.

Recunosc, primul instinct a fost acela de a-l ucide. Mă gândeam cât de frumos i-ar sta căpşorul tăiat de ghilotină... îmi imaginam cum îl străpung cu lăncile o cohortă de amazoane cu sindrom premenstrual... vedeam cum circulă otrava prin venele sale... vedeam cum îl mănâncă viermii puţin câte puţin... Ajunsesem la acea cugetare a lui Emil Cioran, "Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita". Cam aşa şi eu, doar că-l vedeam devorat de miliarde de bacterii ca alea din reclamele la Domestos sau chestia aia cu raţa care curăţă WC-ul. Bacterii de-alea cool, care de secole se ascund în vasul de toaletă şi aşteaptă cu nerăbdare să sară pe tine şi să te muşte de c**. De-alea.

Apoi m-am gândit că moartea ar fi o salvare prea simplă pentru un asemenea suflet păcătos, fără de căinţă. Nu, trebuie să sufere. De ce să aştept până ajunge în iad? De ce să stau să ia el bon de ordine şi să se aşeze la o coadă, să stea cel puţin trei decenii, apoi să ajungă în faţă, la cazan, iar dracul să-i spună că a rămas fără smoală? Nu e bine, nu e frumos, şi nu e sufcient de rapid pentru gustul meu. Suferinţă, deci...

Mi-a trecut prin minte să mă comport ca un copil de trei ani, să-l atac la fiecare propziţie şi alte asemenea inutilităţi verbale ori faptice. Alexa, auzind prostiile pe care le debitam (de fapt, citind, vorbeam pe messenger cu ea), mi-a oferit o alternativă care l-ar durea mai mult. Şi da, are dreptate, metoda e verificată pe altcineva care îi seamănă foarte mult. Singura diferenţă dintre ei e că de individ mă pot lipsi, de celălalt nu (he's my best friend, varianta masculină - am şi o variantă feminină la asta, se ştie).

Îl voi ignora. Serios, nu merită alt efort din partea mea. Dacă nu are suficientă consideraţie să tacă din gură, atunci să nu se aştepte să mai sar eu pentru el când o avea nevoie. Nu ştiu, îmi place să cred că nu cer prea mult de la cei ce compun cercul prietenilor. Dacă cercopitecul nu este capabil de a-şi ţine gura, să nu se aştepte să o am şi eu la fel de slobodă ca a lui. Mai am ceva de terminat şi voi pune punct "colaborării" noastre dificile. Aş fi numit-o "relaţie", însă e mai bun termenul "interacţiune".

Până la urmă, nu are sens să mă enervez penrtu specimene de genul. Nu e vina lui că e inferior. Acum veţi spune că sunt rea. Nu sunt, dimpotrivă. Mi se pare absurd să râzi de cineva pentru ce dorinţe ar putea avea. Frate, dacă asta vrea omul, respectă-i alegerea! Cu ce eşti mai bun când râzi? Cu nimic. E doar o dovadă de inferioritate morală, de complacere într-o situaţie ce nu e neapărat bună, ci doar comodă. Nu a râs de mine, staţi liniştiţi; nici de ceva ce aş fi spus. A dovedit însă o lipsă de respect vis-a-vis de confidenţialitatea conversaţiilor noastre, iar pe asta nu o iert nimănui. Absolut nimănui. Prietenii ştiu de ce.
Pe voi nu vă deranjează asemenea personaje?

P.S. Îmi cer scuze dacă nu am fost prea coerentă. Îmi trecuseră nervii, dar nu de tot.

Dat fiind ca acum ceva vreme am trecut printr-o situatie asemanatoare in care cineva a vorbit fix cand nu trebuia si nimeni nu ii ceruse parerea tin sa dau un mic sfat :ganditi-va de doua ori inainte de a impartasi cele aflate intr-o discutie in doi pentru ca tine de bun simt in primul rand. Nu este nevoie ca cineva sa precizeze ca ar aprecia enorm daca nu ati duce vorba despre cele aflate.Apreciati increderea primita si demonstrati ca sunteti demni de ea!