Stăteam acum vreo două seri şi am avut chef să scriu câte ceva. Nu cred că va avea vreun sens, nu am vrut nimic prin text, pur şi simplu l-am scris. Peste câteva zile îl mut (vor avea acces la el numai membrii forumului). Ţin să spun că nu-mi pasă ce greşeli găsiţi, chiar mi se rupe. Cine vrea să citească, citeşte; cine nu - nu.

Aroganţa omului perfect
Am sufletul pustiu. Nu sunt încătuşată de lanţuri materiale ori spirituale; ideile mele sunt singurele piedici pe care voit mi le aştern în cale. Uneori, nu întotdeauna. De ce? Pentru că, deşi am sufletul pustiu, am capul plin, iar un cap plin merită să fie răsplătit. Poate îmi creez o identitate prin asta. Nu, cu siguranţă îmi creez o identitate, una care să-mi satisfacă cerinţele înalte.

Am sufletul pustiu.
În fiecare zi urmăresc ce se întâmplă în juru-mi şi analizez situaţia celorlalţi. Situaţia, nu situaţiile, deoarece deşi sunt mulţi, sunt aproape identici. Ca nişte pete gri în ploaie, siluete uitate de ei înşişi în favoarea idealurilor după care aleargă. Se feresc de ploaia zilnică ca şi când i-ar topi. Ţin strâns de haine de parcă le fură cineva. Merg cu capetele plecate şi îşi poartă păcatele în fiecare celulă.
Eu nu am păcate, sunt perfectă. Nu alerg după nimic, deci am timp să mă uit la ceilalţi. Nu am idealuri, deci am tot ceea ce aş putea să-mi doresc – chiar dacă nu-mi doresc absolut nimic. Nu mă feresc de ploaie, ştiu că nimic nu mă poate atinge. Am mâinile înfundate în buzunare, dar nu pentru că mi-ar fi frig, ci pentru că mi se pare mai comod aşa. Nu mă agăţ de stofa hainei, ştiu că va pleca nicăieri; frigul nu-l simt, el mă simte ca pe o căldură pustiitoare. Capul nu mi-e plecat: privesc la stânga, la dreapta, în faţă, în spate, în cerc, dreptunghiular, pentagonal, hexagonal... fac ce vreau, cum vreau, când vreau.
Nu am păcate pentru că nu cunosc noţiunea păcatului. Păcatul e pentru cei slabi, pentru cei care decid să-şi pună temerile cele mai adânci şi speranţele cele mai nesăbuite în cârca unui zeu abstract, inexistent şi impotent. Nu păcătuiesc, tot ceea ce fac eu este perfect, fără de pată ori cusur. Eu nu am zei, mă am pe mine. Ceilalţi au zei. Ei nu se deţin, ci sunt în posesia ori detenţia altora. Oamenii sunt bunuri perisabile. Eu nu sunt bun perisabil, deci nu sunt om. Dacă nu sunt om, probabil sunt –conform ideologiei umane- zeu. Dacă sunt zeu conform ideologiei lor, atunci –printr-o paralelă la ideologia mea- sunt abstractă, inexistentă şi impotentă. Am tot ce îmi doresc, controlez fiecare circumstanţă, ipoteză ori situaţie, calculez absolut tot. Sunt perfectă, deci sunt zeu. Zeu de-al meu, nu de-al lor.

Am sufletul pustiu.
Nu mă agăţ de nimeni. Sunt singură, dar mă însoţesc pe mine însumi. Oamenii se însoţesc unii pe alţii, sperând să dea însemnătate acţiunilor lor, vieţii lor mizerabile. Numai eu dau însemnătate existenţei mele. Ei râd şi plâng cu „prietenii”, eu sunt. Ei îşi definesc existenţa prin relaţii, prin simbioze şi metamorfoze, prin scindări şi alipiri succesive, prin dezintegrări, explozii, implozii, topiri... Eu sunt. Se leagă unii de alţii, ca un lanţ făcut din zale de hârtie. Hârtia se udă, lanţul cedează. Oamenii se udă... Pe mine mă plouă, dar nu mă udă. Ciudat pentru cei ce mă văd, obişnuit pentru mine.
Nu am nevoie de oameni, îi păstrez ca pe distracţii temporare. Nu am nevoie de distracţii temporare, ele au nevoie de mine. Ceea ce fac, nu fac din milă pentru nişte creaturi abjecte, nu din datorie ori curiozitate, nu din vreo dorinţă nebună de a explora ceea ce înseamnă om. Nu am milă, nu sunt datoare nimănui, nu sufăr de curiozitate, nu ţin neapărat să cercetez ceea ce cunosc deja suficient de bine încât să ştiu că nu-mi este necesar.

Am sufletul pustiu.
Oamenii se plâng că nu au timp, că sunt prea ocupaţi, aleargă spre lucruri pe care nici măcar eu, ca zeu, nu le pot vedea. Am tot timpul din lume, din simplul motiv că am decis asta. Vreau să am timp, deci îl am. Nu sunt prea ocupată niciodată, deşi fac mai multe decât o grămadă de fiinţe la un loc. Nimic din ce fac ei nu-mi este imposibil, puţine lucruri îmi provoacă greutăţi. Ce fac oamenii e uşor, ce fac eu e greu – atât pentru ei, cât şi pentru mine.
Oamenii vor pauze. Şi eu, în ciuda perfecţiunii mele, iau pauze. Nu pentru că am nevoie de ele, nici pentru că le vreau, ci din inerţie. Eu nu spun niciodată că nu mai pot – pot atât cât vreau şi atât cât am nevoie, chiar mai mult. Pentru mine nu există nu pot, există doar nu vreau. Pauzele oamenilor presupun oprirea acţiunii, relaxarea, adâncirea într-o stare ce nu poate fi explicată decât de lene. Pauzele mele sunt o scurtă incursiune în munca altora, în viaţa altora, în lucrurile altora. Eu am ce căuta acolo, îi fac să se simtă importanţi, să se simtă demni, să se simtă bine... Ei nu au ce căuta în lumea mea, lucrurile mele, viaţa mea; îmi sunt mie suficientă, vouă mai mult decât suficientă, însă voi îmi sunteţi complet inutili. Dacă vroiam să aud plânsete non-stop, să vă aud jeluindu-vă, să mă identific cu voi, atunci aş fi decis să devin om. Îmi prefer condiţia, pentru ea datorând mulţumiri numai propriei mele persoane.

Am sufletul pustiu.
Oamenii râd, plâng, se isterizează, imită gesturile altora, merg pe drumuri comune, se sprijină pe alţii, găsesc amuzament şi tristeţe în aceeaşi situaţie, cataloghează, preiau tot ce le iese în cale, însuşindu-şi chiar şi ceea ce nu li se cuvine sau nu îi avantajează. Pe scurt, asta ar fi varianta umană a unui coş de gunoi sentimental. Eu nu am sentimente. Râd ca să nu dau de bănuit. Nu plâng, nu are sens, nu mă caracterizează. Nu sunt isterică decât atunci când ştiu că aş ieşi din tiparul pe care ei, cu creierele lor limitate, îl pot înţelege. Nu imit gesturi, le cultiv pe ale mele. Nu am drumuri comune cu ei, ei au drumuri comune cu mine – din pură întâmplare, mai merg câţiva metri cu cineva pe lângă; totuşi, ei nu rezistă pe drumul meu, deşi eu rezist pe drumurile lor. Nu mă sprijin pe nimeni, nu pentru că nu pot, nici pentru că am impresia că nu ar fi corect faţă de ei. Nu îmi caut sprijin pentru că nu îmi este necesar. Nu găsesc amuzament ori tristeţe în situaţii, le iau aşa cum sunt. Prea puţin mă interesează catalogările lor, eu nu cataloghez. Mă abţin de la asemenea gesturi arogante. Nu preiau nimic, îmi creez ceea ce consider că mi-ar putea place; din acest motiv, tot ce am îmi aparţine în întregime, totul mă avantajează, nimic nu este ieşit din comun, fără loc sau sens. Nu există contradicţii aici, totul e perfect.

Am sufletul pustiu.
Oamenii au întrebări fără răspunsuri, răspunsuri complexe la întrebări simple, răspunsuri greşite care ar putea fi corectate cu uşurinţă. Nu am întrebări, deja ştiu totul. Dacă ştiu totul, însemnă că am deja răspunsurile pe care ceilalţi le caută. Întrebările simple nu necesită răspunsuri complexe, după părerea mea. Nu am răspunsuri greşite, toate răspunsurile mele sunt corecte. Incredibil de corecte şi exacte, simplu de înţeles, şi mai simplu de explicat. Răspunsurile mele sunt perfecte, nu trebuie corectate în funcţie de temperatură, emisferă, clasă socială, orientare religioasă, sex, vârstă, orientare sexuală, socială, culturală sau politică. Am răspunsuri absolute pentru că nu mă mulţumesc cu mediocritatea. Cei ce nu ştiu răspunsul la propriile lor întrebări fie sunt ipocriţi, fie idioţi, fie ambele; asta îi face patetici, demni de milă – nu am milă, deci prefer să-i las aşa cum singuri decid că le stă bine.

Am sufletul pustiu.
Oamenii sunt complexaţi şi-şi transferă frustrările asupra celorlalţi din dorinţa egoistă de a diminua durerea emoţională pe care o simt datorită propriei lor prostii; se îngroapă în sentimente în timp ce caută să iasă din ele; caută lucruri pe care ştiu că nu le vor găsi niciodată, nu pentru că acestea nu există, ci pentru că li s-ar simplifica vieţile într-atât, încât şi-ar pierde umanitatea.
Nu am complexe, sunt mulţumită de cine sunt, mă accept aşa cum sunt, deşi perfecţiunea mea ar putea să mă sperie dacă ar ţine neapărat. Nu am frustrări. Ar fi prea puţin practic să mă plâng de lucrul x sau y; nu mă plâng, rezolv. Totuşi, niciodată nu am avut nevoie de propriile mele rezolvări, din moment ce am făcut totul bine de la început şi nu au apărut vreodată probleme. Nu transfer nimic asupra altora. Ce e al meu, e al meu şi numai al meu. Ceilalţi nu au ce căuta cu ce e al meu. Nu sunt egoistă, altruistă, disperată, nu simt durere emoţională, nu sunt proastă. Nu mă îngrop în sentimente, nu caut nimic, nu sufăr de maladia umanităţii. Nu mă macină nimic, nu simt nimic.

Am sufletul pustiu.
Pe oameni îi doare. Îi doare fizic sau emoţional. Îi doare pentru că ei vor să îi doară, pentru că au impresia că asta îi face atrăgători în faţa celorlalţi. Nu mă limitez prin durere, nu-mi găsesc scuze să nu fac ceea ce nu vreau. Nu mă doare nimic. Eu şi durerea avem scopuri diferite, deci nu ne amestecăm afacerile. Nu ar fi deloc practic să facem aşa ceva. Am refuzat să am sentimente deoarece acestea au parşivitatea să mă încurce. Nu am nevoie de ceva ce mă trage în jos, ce nu îmi permite să ajung acolo unde cred eu că am nevoie să ajung. Sentimentele sunt piedici de care mă lipsesc.
Nu găsesc oamenii atrăgători, nici respingători. Dacă ei se bazează pe modul în care îşi etalează dramul de sentimente abjecte în a se asocia unii cu alţii, eu nu fac asta. Dacă decid să fac cuiva onoarea de a mă asocia cu respectiva persoană, o fac din plictiseală. Nu am nevoie de nimeni, mai ales de smiorcăiţi. Dacă e să caut pe cineva, atunci persoana ar trebui să fie la fel de lipsită de sentimente ca şi mine; astfel de persoane nu există, deci nu caut. Nu îmi pasă dacă sunt sau nu atrăgătoare pentru ceilalţi, mă interesează prea mult persoana mea pentru a o vinede atât de ieftin.

Am sufletul pustiu.
Oamenii cred că războiul şi crimele sunt ceva inutil, depăşit, violent şi lipsit de sens. Aceste marionete ipocrite au impresia că se păcălesc unii pe alţii când îşi declară cu vehemenţă opoziţia faţă de violenţă. Ei bine, violenţa e bună. Toţi cei ce nu merită să trăiască sunt curăţaţi de război. E ca un sistem de purificare. Când oamenii devin prea mulţi, e necesar să se ucidă unii pe alţii, dacă nu în scopul de a ajuta întreaga rasa prin eliminearea specimenelor inutile, măcar pentru a nu-şi da ocazia să conceapă alte atrocităţi la care să se scârbească. Războiul e crud şi primitiv, dar e mult mai bun decât ar fi pacea. Pacea implică plictiseală. Plictiseala implică procese de gândire – evident, într-atât de „extinse” cât permite mentalitatea îngustă a specimenelor de care vorbesc. Procesele de gândire duc la dezvoltarea altor metode prin care să se chinuie unii pe alţii.
Oamenii sunt ipocriţi. Una spun, alta fac. Nu e vina lor, totuşi. Aşa sunt programaţi. Sunt programaţi genetic să facă rău, să se omoare între ei. Totuşi, refuză ca idioţii să accepte lucruri perfect evidente. Să fie, oare, o încercare se a nega realitatea? Eu am acceptat ce sunt, devenind astfel altceva. Am renunţat să împart în bun şi rău, trecând la folositor şi nefolositor. Realitatea nu mă supără; realitatea este ce o fac eu să fie, de aceea nu am probleme în a o accepta.

Am sufletul pustiu.
Cum spuneam anterior, sunt perfectă. Nu mă sprijin decât pe mine, iar eu nu dezamăgesc. Nu îmi pun piedici, ci mă ajut. Eu nu simt. Nu e nici bine, nici rău. De-asta spuneam că am sufletul pustiu. Nu simt, nu mă ataşez, nu sufăr. Ceea ce e bine, din moment ce absolut nimic nu-mi poate sta în cale. Fac ce vreau, când vreau, cum vreau, cu cine vreau. Eu decid cine sunt, ce mă reprezintă. Eu îmi creez universul după chipul şi asemănarea mea. Pot fi oricum, dar nu sunt nicicum. Toate lucrurile mi se par logice şi motivabile. Tuturor le pot părea simpatică sau antipatică, dură sau blândă, cuminte sau rea... Am acceptat cine sunt, simplificându-mi ecuaţiile.

Am sufletul pustiu, dar nu-mi pare rău. În sufletul meu bate vântul, dar e un vânt cald. Îmi e cald, mereu cald, indiferent de loc sau situaţie. Sunt atât de perfectă cât mi-am dat voie să fiu. Tu, care cauţi perfecţiunea prin acţiuni şi idei limitate, nu poţi înţelege ce sunt şi cum sunt. Tu eşti incapabil de a pricepe, de a-ţi da seama cât de mari sunt unele lucruri şi cât de mici altele.
Crezi că poţi să fii ca mine? Poţi se renunţi la tot pentru a obţine tot? Nu încerca, ştii deja că nu poţi. Cauţi perfecţiunea degeaba, nu o să-ţi placă.

Am sufletul pustiu, dar nu-mi pasă. Mi-am fost, îmi sunt şi îmi voi rămâne suficientă. Contează altceva?

*textul a fost scris noaptea, dar nu-l puteam posta. Scuze de double post!

E ora 2:10, iar eu scriu ce se vede/citeşte. Am citit şi recitit prostia aia de text pe care am postat-o pe blog & forum, ajungând la concluzia că e nevoie să trag şi nişte concluzii. O concluzie ce generează nevoia de concluzii... uite o aberaţie tipică mie! (*inseraţi râs aici*)
Ştiu că textul a fost citit de unii din voi. Robert a chiar dat un link la el pe blog (îţi mulţumesc pentru apreciere pe această cale). Este unul din singurii care au văzut scrierea ca o simplă scriere, fără a o transpune în vreo realitate, fie aceasta paralelă sau perpendiculară cu realitatea noastră, motiv pentru care îi mulţumesc din nou. Adevărul e că atunci când m-am apucat de scris, nu aveam absolut nimic clar formulat în cap. Sub influenţa unor anumite melodii trimise de un anumit domn, am scris pur şi simplu. Mi-am adus aminte pe parcurs de un concurs la care am participat în calitate de membru al juriului şi am cochetat cu ideea de a înscrie ce avea să iasă. Între timp, am renunţat şi bine am făcut. Cine ştie ce înţelegeau cei de-acolo!
Textul e postat de câteva zile bune, totuşi nu a primit nici cel mai vag, mai minuscul răspuns, ceea ce a ridicat semne de întrebare. Care e problema? Mi s-a reproşat ceva, mi s-au spus diverse, care mai de care mai vagi, dar nimeni nu a avut „curajul” să posteze un răspuns. Prin cele ce urmează voi încerca să explic puţin din ce am în cap la ora asta, precum şi ce am avut în cap atunci când l-am scris.
În primul rând, îmi cer scuze pentru utilizarea femininului. Ştiu că asta v-a aruncat pe o pistă greşită. Nu, habar n-am de ce am folosit feminin, când în mintea mea era clară o siluetă masculină ce urmărea restul lumii mergând zgribulită prin ploaie. Pot să şi descriu individul la nevoie. Recunosc, a fost o răutate inutilă din partea mea să vă supun la a încerca să vă imaginaţi că eu spun acele lucruri, nu un personaj creat de mintea mea bolnavă.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte reproşurile pe care le-am primit de la altcineva, ţin să clarific ceva: nu, eu nu sunt aşa. Totuşi, declar cu toată sinceritatea că mi-aş dori să fiu. Da, aş prefera să pot avea un calm imperturbabil, să mimez emoţii şi sentimente, decât să fiu direct implicată în întreg procesul de elaborare şi punere în practică a sentimentelor. Şi da, ar fi mult mai simplu.
Pentru acel „Andra, tu nu eşti aşa”, răspund: „nu, dar nu văd ce mă poate împiedica să devin”. Printre multele mele pseudo-calităţi şi defecte nu se numără şi aroganţa (încă; mai aşteptaţi, oameni buni, poate apare). Nu, nu sunt aşa, deşi chiar sunt câteva idei de-ale mele ce nu ţin de ficţiune pe-acolo. Vă las să descoperiţi singuri care.
M-a frapat faptul că nimeni nu a spus absolut nimic. Habar n-am avut că acesta va fi „impactul”. Unii cu siguranţă s-au simţit lezaţi de ce am scris, în timp ce alţii nu au dat importanţă. O parte s-au întrebat dacă era vorba de mine pe care o cunoaşteţi, alţii (sper, cel puţin) au prins ideea. La naiba, şi chiar e unul din puţinele texte la care nu am avut greşeli! Frustrant, în totalitate frustrant...
Stau, mă gândesc, mă minunez şi râd. Da, acum îmi permit să râd de voi, în hohote chiar. Dacă citeaţi titlul poate vă prindeaţi că textul era ironic. „Aroganţa omului perfect”. Chiar era un personaj arogant. Trec peste asta, oricum nu contează foarte mult ce cred eu, nu-i aşa? Presupun că şi ce am spus acum va trece neobservat/necomentat. Nu-i nimic, m-am obişnuit.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că păstrez personajul ăsta. Începe să-mi devină chiar foarte simpatic. Ce mă fac, totuşi? Dacă trebuie să-l păstrez sub formă feminină, tare mi-e că nu va avea o soartă prea blândă... Prietenii ştiu de ce! Iar prietenii sunt afurisiţi şi nu scot o vorbă.

imi place..
imi cer scuze, dar m-am cam lasat in ultima perioada de scris mesaje pe forum..(se presupune ca invat )
asa, acum spune tot: ce ai de gand sa-i faci personajului ?
nimic bun..presimt asta..

Rămâne de văzut ce-i fac. Momentan încerc să-mi adun câteva personaje mai bunicele, mai bine construite, deci stau şi le gândesc. Până când voi ajunge să le folosesc la ceva mai e... Oricum, personajul ăsta am deja o vagă bănuială unde va merge, dar nu scot o vorbă!

va merge?
unde, unde?
nu ma poti lasa asa, fara sa-mi dai ceva detalii..
stii ca rabdarea nu e punctul meu forte...